joi, 15 ianuarie 2015

Ana Mănescu - Interviu

Ne-am decis că ar fi mult mai interesant pentru fanii bogului/paginii dacă ar afla mai multe despre scriitorii români chiar de la aceștia, așa că de data aceasta i-am luat un interviu Anei Mănescu, căreia dorim să îi mulțumim pentru timpul acordat.
În urmatoarele zile vom reveni cu câțiva scriitori cărora le-am luat interviu chiar dacă am mai vorbit despre ei și înainte.

Fără alte comentarii vă invităm să aflați mai multe despre Ana Mănescu, autoarea romanului alter.ego. 

 



















           1.     Descrie-te în câteva cuvinte.

Bucureşteancă născută în aprilie ’89, lăzăristă, lifelong learner, scriitoare, jurnalist şi promoter cultural și editor-şef al proiectului societatesicultura.ro. Cred în microschimbări și în faptul că literatura salvează vieți, îmi plac prăjiturile, pisicile și marea, iar marile mele obsesii sunt iubirea și moartea. Mă povestesc pe scurt pe site-ul meu.


      2.       Cartea preferată și autorul preferat?


Asta este o întrebare imposibilă. Cărțile sunt ca iubirile, vin la momentul potrivit și te schimbă. O dată ce au făcut asta rămân acolo. Iar eu păstrez puțin din toate. Cartea care m-a ajutat cu scrierea e Becoming a writer de Dorothea Brande. A copilăriei e Dama cu camelii  de Alexandre Dumas fiul. Low fantasy sunt Harry Potter și Cronicile din Narnia, iar high fantasy e The Lord of the Rings, cu toate că prima oară când am încercat să o citesc am dat cu ea de pământ. Românească e Îmblânzitorul apelor de A. R. Deleanu sau poate Zilele regelui de Filip Florian. În liceu am citit jumătate din Magicianul lui John Fowles într-o librărie, și am devorat-o când mi-a fost făcută cadou ani mai târziu de către prietenul meu. Din Șotron de Julio Cortázar știam la un moment dat capitolul 7 pe dinafară. Am un crush pe poezia Evei Precub, Cristina Nemerovschi o să-mi ocupe un raft întreg din bibliotecă în curând, iar Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu e cea mai tulburătoare carte pe care am citit-o în 2014.



       3.    Autori români sau autori străini , de ce?
 
Cred că răspunsul anterior e argument suficient pentru răspunsul: toți. Orice poveste, iar asta depășește tărâmul cărților, poate să îți aducă ceva de care ai nevoie în momentul acela. Încerc însă pe cât posibil să-i susțin pe autorii români contemporani prin recenzii și interviuri pe societatesicultura.ro sau recomandări pe site-ul meu.
        

             4.     Ce părere ai despre pagina noastra, un sfat?

Având în vedere faptul că sunt și jurnalist și promoter cultural, nu pot decât să aplaud și să susțin orice inițiativă sinceră de promovare a culturii, mai ales venind din partea unor tineri. Una dintre credințele echipei societatesicultura.ro este în puterea microschimbărilor. Nu am un sfat, ci o rugăminte: continuați să faceți ceea ce iubiți și veți schimba lumi. Uneori pe a cititorilor, alteori doar pe a voastră și încet, împreună cu alții ca voi, scena culturii din România.


            5.     Ce te-a determinat să începi să scrii?
 
Nevoia. Obsesia. Faptul că am trăit dintotdeauna mai mult în mintea mea decât în realitate. Și că sunt lacomă de viață într-un fel pe care nu îl pot experimenta omenește. Dar o pot face scriitoricește.

          
            6.    De unde te inspiri?

Vreau, nu vreau, sunt înconjurată de povești. Cărți, filme, seriale, muzică, familie mare, prieteni, pisici, facebook, toate articolele și interviurile pe care le-am scris/luat sau care mi-au trecut prin mână, vise, obsesii, frică, drag, boală. Orice poate fi o lecție sau o muză. Uneori nu sunt evidente, dar stau la copt și ies până la urmă – delicioase sau tulburătoare, după cum le e soarta.




                    7.     Ai un ritual înainte de a scrie, dacă da care?

S-a tot schimbat de-a lungul timpului. Acum aștept să plece soră-mea la liceu sau prietenul meu la serviciu. Îmi iau sucul de legume și fructe sau îmi fac o cacao cu scorțișoară ori un ceai negru. Dau pisica afară din cameră. Ascult melodia capitolului sau scenei (cărțile mele au, fără excepție până acum, playlisturi). Și scriu, indiferent cât iese sau ce iese. Pe foi și ciorne pe care le-au dat ai mei spre reciclat mai întâi, când scriu din mers povestea și aștept să îmi spună ce vrea să spună. Apoi o editez tot din mers și o transcriu în caiete. Pe urmă o trec pe computer și lucrez obsesiv la ea, până când fiecare cuvânt e intenționat și asumat pus acolo.



     8.    Cum ți-a venit ideea pentru alter.ego.?

S-a copt, cum vă spuneam mai devreme, din tot ce am înregistrat și procesat și pervertit în mintea mea timp de vreo șapte ani, dintre care doar patru au însemnat și niște fragmente scrise. Capitolul meu preferat, 2:02 metamorfoze, e scris, de pildă, din nopți cu muzică, visualul din winamp și ce vedeam în el – sau ce voiam, undeva la limita dintre conștient și sub/inconștient, să văd în el. Aveam 22 de ani și depășisem perioada aia când am știut despre ce trebuia să fie cartea mea de debut. Exact despre asta, despre debut: în viață, în artă, în propria piele. Cu tot patetismul și eșecul vârstei.


1         9.      De ce ai ales acest titlu pentru carte?

Pentru că toate personajele din carte sunt de fapt alte versiuni ale naratoarei. Oamenii săi o schimbă, așa că ea devine cumva și prietenele ei, și băieții de care se îndrăgostește. Devine și cărțile pe care le citește, și străzile pe care se plimbă, și muzica pe care o ascultă. Așa cum și totul din jurul Sonnjei se preschimbă, prin prisma sa. O trăsătură pe care o admiră într-un om devine deodată predominantă, deși respectivul nu este doar acel ceva. În realitate, ne căutăm pe noi în alții, reali sau fictivi. Și îi colecționăm doar pe cei care ne reflectă sau ne completează. Oglinzile și piesele de puzzle. 


                  10.          Cât de mult te asemeni cu personajul?


Nu într-atât ca la 19 ani, când a început Sonnja să se contureze. Nu am putut scrie cartea până nu am înțeles că nu e vorba despre mine, că eu – sau o obsesie a mea – sunt doar punctul de pornire. În cele două luni în care am scris romanul, eu și Sonnja ne mai intersectam doar unde contează, în idealuri. În rest, râdeam sau îmi dădeam ochii peste cap când scriam unele replici, dar voiam să fie o poveste sinceră – cu tot patetismul și eșecul vârstei, cum spuneam mai devreme, cu ușorul narcisism și începutul de feminism, cu subiectivitatea și analiza exagerată. În mesaj însă voi crede întotdeauna, chiar mi se pare important să știi cine ești ca să poți iubi sincer pe cineva.

    11.      Am auzit  afirmația ‚’’înainte de a scrie ceva trebuie să te gândești la ce ar citi publicul’’. Ce părere ai despre această afirmație?


Publicul nu are ce căuta în procesul scrierii, pentru că o poveste bună îi va lăsa oricum loc cititorului să-și aducă propria experiență în lectură. Dacă scrii pentru public nu îți mai aparține povestea întru totul, și este și așa greu să o îmblânzești suficient cât să o dai mai departe. Eu cred în sinceritatea unei cărți, în firescul ei. În a scrie ceva ce ți-ar plăcea ție să citești, eventual. Totuși, e greu să fii obiectiv la final. În loc să o citești cu ochii, o citești cu amintirea, și sari peste greșelile gramaticale. În loc să o citești cu rațiunea, o citești cu inima, și sari peste greșelile narative (chiar dacă aici nu ține totul de normă, ci mai degrabă de gusturi). Deși eu fac asta, editez sute de povești pe an, nu am încredere completă în faptul că pot ieși din povestea mea. Așa că mă încred într-un public restrâns, cititorii mei beta, și în redactorul de carte.  


    12.       La ce te-ai așteptat după publicarea cărții?


     Roșii, furci, torțe, lacrimi, dramă. Am urmărit destul industria de carte înainte să public încât să fiu de-a dreptul înspăimântată. Pentru că recomandările – și nu mă refer aici doar la specialiști – sunt cele care asigură succesul sau eșecul unei cărți, dacă ne gândim la vânzări sau percepția generală. Iar debutanții sunt în genere cei mai „certați”. Poate e un test, ceva ce știu veteranii industriei: că se cern în timp doar cei cu adevărat îndrăgostiți de scris. Poate e doar multă amărăciune, fiindcă iubirea asta e încă târâtă prin noroi în România. Eu visam la momentul ăsta de la 16 ani. Aveam aproape 25 când am publicat alter.ego.. Strânsesem multe temeri și (dez)iluzii. M-am liniștit însă când am ținut cartea în brațe pentru prima oară. Orice avea să vină, eram autoare, iar literatura schimbă vieți. A fost suficient să înceapă cu a mea. 
 
    13.      La ce să se aștepte fanii în continuare, poate o nouă carte?
 


Îmi doresc să fiu autoare de primăvară, să-mi lansez cărțile în miros de zambile. Așa că urmează să apară, tot la Herg Benet, un volum de povestiri, Quasar, o colecție despre neputință și libertate, care adună scenarii apocaliptice și geneze, crize de identitate și blocaje artistice. Este o sumă de povești la limita dintre erotic, oniric, mistic, magic, macabru și banal, iar motoul său este „Și dacă ar fi fost altfel, s-ar fi schimbat ceva?”. Mai am în sertar un microroman și sunt la început de drum cu un alt volum de povestiri cu ceva mai mult fantastic decât ce am strecurat până acum în textele mele.


    14.       Un sfat pentru tinerii scriitori?


Căutați povești, iubiți, trăiți, scrieți, preferabil simultan. Și nu uitați că întoarcerea la birou, chiar și pentru zece minute pe zi, este cea care face diferența între un om care spunea că are o carte în el și cel care a trăit toate viețile din el. 



                 15.        Un mesaj pentru fanii tăi.

 
Vă mulțumesc! Și vă rog, dacă abia ați descoperit această lume ascunsă a cărților, să le susțineți pe Raluca și Valentina. Vă aștept și pe site-ul meu, pe pagina de facebook și pe societatesicultura.ro, iar dacă vreți să mai stăm la povești, puteți să-mi scrieți pe povesteste@anamanescu.ro sau Simonei Barbu, my partner in crime și PR-ul meu, pe prlady@anamanescu.ro, și vă vom răspunde cu drag.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu